Accueil
Aimé CESAIRE
Frantz FANON
Paulette NARDAL
René MENIL
Edouard GLISSANT
Suzanne CESAIRE
Jean BERNABE
Guy CABORT MASSON
Vincent PLACOLY
Derek WALCOTT
Price MARS
Jacques ROUMAIN
Guy TIROLIEN
Jacques-Stephen ALEXIS
Sonny RUPAIRE
Georges GRATIANT
Marie VIEUX-CHAUVET
Léon-Gontran DAMAS
Firmin ANTENOR
Edouard Jacques MAUNICK
Saint-John PERSE
Maximilien LAROCHE
Aude-Emmanuelle HOAREAU
Georges MAUVOIS
Marcel MANVILLE
Daniel HONORE
Alain ANSELIN
Jacques COURSIL

AL DI LÀ…

AL DI LÀ…

U viaghju chì principia avà, ti vole purtà versu vechji chjassi, chì si sò guasi sguassati in u prufondu di a memoria.

Sì ghjuntu à visità una terra. Ai vistu tante è tante cose chì anu svigliatu a to anima, chì anu incantatu u to sguardu, chì anu stuzzicatu a to curiusità, chì anu raligratu u to core. È per ùn scurdà ti di nunda, ai pigliatu une poche di futugrafie. Fà mi vede ! Iè, mi piacenu assai! Ti vogliu cuntà una storia. L’aghju da fà, s’è tù a mi permetti, cù ste fiure di cartuline pustale. Cumu possu cumincià ? Tè, ti feraghju scopre ciò ch’è tù ai digià vistu sottu à un angulu sferente. Ciò ch’è tù ai vistu, ùn l’ai micca vistu è ciò ch’è tù ùn ai micca vistu, l’ai cuntunque appenu vistu o almenu accorsu. Ùn capisci micca ?

Stà à sente una storia di Corsica.

Tempi è tempi fà, hè nata l’isula di Corsica da u focu è da u ghjacciu. U fiume di focu in fondu di a terra, si hè pianu pianu rinfrescatu ghjuntu quassù, fora. A pressione spula cù una forza furiosa per aria e petre ardente di l’infernu, accumpagnate da un soffiu funestu. Sò splusione tremende. E materie prughjettate sò chjamate acquata di focu. Monte Cintu hè dunque un vulcanu, spintu per u sempre, ma chì hà cunnisciutu un’attività tamanta. Quand’ellu ciotta u sole, e muntagne tandu si coprenu di un culore purpurinu, sanguinu, testimunienza di sti mumenti di disordine è di cunfusione. Brusgianu di una fiamma eterna, durante solu sta stonda transitoria, indefinita, trà u ghjornu è a notte, è e putenze di u sottu parenu discità si torna per purtà casticu à l’omi. Hè ciò ch’elli dicenu po i scentifichi. Pare ancu, o quant’elli ne sanu, chì dopu à u fracassu di l’arcane plutoniche, serebbi un episodiu ghjacciaiu à l’origine di a furmazione di u nostru Rè Cintu è di i monti signori vicinu à ellu. Contanu dinù sti sapientoni, chì vinti milla anni fà, à l’ultima ghjacciatura (in a scala di u tempu geulogicu currispondenu à qualchì minutu in daretu), a Corsica cunnosce e neve permanente à un’altura di mille è ottu centu metri. Ti rendi contu tù ! U San Petrone serebbi statu ricupertu. Insistenu dicendu chì lingue di ghjacciu serebbinu ghjunte sin’à mille metri. Ohimè ! Parenu fole ! L’erusione, dopu, hà fattu u restu.

Eiu, ti dicu, ch’elli ci portanu in fole è in canzone. Ùn sò sti raconti, chè chjachjare per a ghjenterella chì ci vole crede. Senti piuttostu ciò ch’ellu mi cuntò ziu una sera à veghja : In u Niolu, regione povera induve ci campanu i pastori, e muntagne parianu alzà si sopra à l’omi per ch’elli ùn si scordinu di a so misera cundizione. U diavule ci campava in pace. Ùn facia tortu à nisunu. Era un mudestu campagnolu chì insolcava e so lenze. Stantava, cum’ellu si dice, u so pane, da un stellaghju à l’altru. I pastori curavanu l’animali. Purtavanu u bestiame à pasce, sottu à a Punta Artica. È u diavule, ellu, straziava cù u cunceghju. Dui boi tamanti u tiravanu. Vicinu à u lacu di Ninu, ci avia a so stazzona. U locu si chjama d’altronde Bocca Stazzona. Ci cercherebbi quì i carboni ardenti di l’anzianu focu primitivu per mudernizà i so strumenti di pruduzzione, per rompe a terra è suminà granu. Un ghjornu versu meziornu s’affaccò San Martinu à stuzzicà lu appena. Era di un naturale scherzosu. Avia intesu dì chì u demoniu si tirava dui solchi. Posa accantu à u campu è li dice : « I to solchi, parenu serpi chì si intorchjanu ! » U diavule ùn si volse inzergà. Stava calmu è cuntinuò a so opera : «Ma chì voli torna ? Ùn vedi chì ùn aghju laziu di cuntrastà mi cù tè ?

· Mi rendu ghjustu contu, è basta. Ognunu u so arte. U nostru Signore ti hà lampatu fora di u Paradisu per casticà l’omi, micca per travaglià cum’è elli nè per elli.

· Ùn ti riguarda, risponde u diavule girendu e spalle à u santu. Ùn possu esse rispettatu è pregatu ancu eiu ?

· Ahù, fece San Martinu, ùn ci riesci. U to solcu pare una donnaccia di gattiva vita.

· Una donna ? Induve una donna ?

È circhendu a tentazione in carne cù i so ochji scemi, i boi chì ùn sò più tenuti strinti, troncanu u cunceghju nantu à u scogliu. San Martinu si fece una scaccanata, zinghendu à più pudè. In una zerga nera, pigliò a vumera di ferru di u cunceghju è a spulò luntanu nantu à una alta punta è a trapanò di parte in parte. Volse caccià si a so rabbia annantu à i Niulinchi chì u si ghjucavanu à a risa, ma San Martinu u impedisce impetrifichendu i boi chì si vedenu sempre oghje versu Bocca Stazzona. Satanassu si ciuttò in u lacu di Ninu. A muntagna tocca da l’aratu di u diavule porta u nome di Capu Tafunatu.

Eccu ciò ch’elle sò e muntagne Cintu, Paglia Orba, Capu Tafunatu. Lochi misteriosi, empiuti di creature strane !

A Valle di i Pozzi hè riprisentata nantu à sta futugrafia, è una pozzina (o un pozzu) hè pigliata in u detagliu. Ti parlava nanzu di u Ninu è di u diavule piattu in e so acque. U lacu di Bastani si trova ellu ghjustu sottu à Monte Renosu. Sti lachi sò vechji di quattordeci milla anni. Hè tandu ch’elli anu principiatu à scaghjà i ghjacciai. Si hè intesu dì chì sti lachi serebbinu alimentati da l’Alpe cù u principiu di i vasi cumunicanti. E pozzine sò pratuline d’erbetta raschja cù tufunucci d’acqua più o menu prufondi. Sò ste pozzine chì custituiscenu l’ultima fasa di riempiimentu di certi lachi. Chjamatu ancu Pozzi di Bastellica, stu locu serebbi statu a stalla naturale di i cavalli di Sampieru Corsu, prima ch’ellu parti à fà battaglia. Vicinu Vicinu ci hè una bella casetta in petra. Hè un stazzu. In Corsica, u pastore deve purtà a so banda in altura per ch’ella si franchi di i sulleoni. Sta tramutera porta u nome di muntagnera (da ghjugnu à settembre). In inguernu, quand’ellu vene u gattivu tempu, si ne voltanu versu e piaghje, e zone basse di u liturale (ottobre à maghju). Hè l’impiaghjera. Di pettu à un rilievu impurtante, u bestiame, in u so cumpurtamentu, averebbi a capacità di seguità u muvimentu di a tupugrafia per ghjunghje in e pascure senza perde direzzione. U spaziu hè ammaistratu da l’omu è da l’animale. Di statina, e pecure o e capre, si spiazzanu in a ghjurnata di manera libera nantu à un percorsu circulare chì porta u bestiame a sera sin’à u campulu o a mandria. Stu tragettu hè chjamatu invistita. Hè un modu di pasturalisimu cuntunque urganizatu ancu s’ellu pare arcaicu. E terre di muntagne essendu à spessu cumunale, i pastori si spartenu i spazii secondu uni pochi di criterii pratichi. U stazzu hà una funzione doppia : locu di travagliu è locu di vita. Hè l’alloghju di u pastore è a so struttura di pruduzzione per fà u casgiu o u brocciu. U locu era sceltu per via di a prisenza di una surgente accantu, micca troppu luntanu di una furesta per e legne, chì ci vole à scaldà u brocciu è infine per pudè avè un locu apertu per l’invistita. U ritimu di u pastore hè datu cù a fabricazione di u furmagliu. Si cumencia per munghje l’animale. Si face dopu caghjà u latte, poi si rompe stu caghjatu, si piglia u seru è si mette a pasta in a fattoghja. Hè fattu cusì u casgiu. Si lascia tandu sguttà nantu à una scaffa. È u brocciu, dici tù ? U brocciu hè un furmagliu frescu, dolce è cremosu fattu cù u seru è u puricciu. U secretu di fabricazione hè statu piattu durante seculi è seculi è un orcu terribule serebbi à l’origine di sta scuperta. Certi dicenu chì u rè Salomone hà trasmessu à i corsi stu sapè fà. Infine chì, u pastore, quand’ellu si ne falava cù a so banda, carcava e so mule quand’ellu ùn pudia micca lascià tuttu u materiale tecnicu sopra à piazza. A mula hà permessu à l’omi di fà cumerciu, di traspurtà legna, carbone, nutritura, robba diversa. I mulatteri eranu a leia trà i paesi chì eranu à spessu tagliati da l’attività ecunomiche. Si facia stu scambiu è l’infurmazione trà e pieve passavanu. Tandu, e strade eranu belle poche è i sistema di cumunicazione ùn esistianu ancu. Micca cum’è oghje. Parlavamu po nanzu di sta belle regione di u Niolu. A Scala di Santa Regina face parte di sti chjassi famosi induve mulatteri è tragulini si scuntravanu fendu campà lochi ritirati. Per istrada, ùn si vedia un’anima cristiana. U viaghju era longu è penibule. È s’ellu facia bellu tempu, era digià meza bastunata. À l’orlu di un paese, bellu à spessu, u viaghjadore si truvava in prisenza di una croce, di una tomba o di una cappella. Si entrava tandu in un territoriu umanu. E limite sò marcate, e fruntiere sò stabilite. Eppuru, ùn si parla micca solu di cuntornu geugraficu ma ci vulerebbi quì à definisce una quistione più simbolica. A croce hè un segnu ma riprisenta dinù una prutezzione. Hè un locu di crucivia, si lascia un spaziu per entre in un altru spaziu. Sì l’omi mettenu sti segni precisi hè per cunghjurà manifestazione malefiche chì ci si ponu pruduce. Stu segnu hè dunque quì per prutege i vivi di i spiriti chì puderebbinu vultà in a cumunità. Ci vole à canalizà l’anime errante, i murtulaghji per ch’elli ùn franchinu a ziglia di i vivi. Ci riveneremu.

A casa tradiziunale corsa era sempre aperta, ma ci eranu regule à rispettà. U strangeru era ricevutu in a sala cumuna. E pezze di l’intimità ùn li eranu micca permesse, per via di u tabù di a morte, di u sangue, di a sessualità. Puru sì tutt’ognunu era chjinatu, a porta ùn era mai chjosa è un furesteru pudia entre in a nuttata. Certe volte, truvava ancu un piattu è un buccone. À spessu, partia in a matinata. A casa paisana avia dunque in a sala cumuna u famosu fucone, in u so centru. A suciabilità si facia in giru à stu focu. Omu si scaldava, si siccavanu e castagne è a carne purcina, secondu a stagione, si facia coce o arruste a robba per manghjà : figatellu, fasgiole, suppa… Per circustenze particulare (visita di una parentia, festività), si facia a veghja. Si manghjava, si beia, si cantava, si cuntavanu e fole, si trasmettianu e prighere magiche religiose di l’ochju à mezanotte in puntu (veghja di Natale). A pace di a casa hè a più chì vale, dice u pruverbiu. Ma a pace è u riposu ponu esse cuntrariati da e forze sopranaturale. I Mazzeri sò i spaventevuli cacciadori d’anime. St’omi, à l’origine battizati male, in rilazione cù u mondu di i vivi è u mondu di i morti, parte di notte in sognu à caccighjà un animale, à spessu un cignale, ch’ellu tomba. Quand’ellu si avvicina di l’animale mortu, s’accorge tandu ch’ella hè una persona di u so paese, chì hà da more da quì à pocu, spessu in i trè ghjorni. U cignale tombu riprisenta l’anima di sta persona. Si postanu vicinu à l’acqua (funtana, surgente, vaghjinu, fiumicellu). L’acqua salvatica hè un simbulu tragicu. A so trasparenza, chì tocca a tentazionze, a feminità, a sessualità, hè torbida. Ci hè à spessu un segnu di malefiziu postu chì e fate (micca sempre prutetrice ne meravigliose) ci ponu stà nentru. A terra hà u so ochju : hè l’acqua. Cum’è ste pozzine ch’è no avemu vistu, spechji funesti. È pianu à ùn scuntrà stu mazzeru, culpadore. È pianu cù stu spechju, à ùn chjamà u nostru doppiu di u mondu di l’al di là. A so propia apparenza curpurale hè annunciatrice di morte. Una finzione di u so doppiu ùn a ci pudimu francà chè ghjittendu trè petricelle in l’acqua. Soprattuttu quand’ellu sona meziornu o mezanotte. L’acqua, ma ancu i ponti, i fondi bughjicosi di e valle, e creste, e bocche, e muntagne, u mare, sò i lochi prediletti di e forze di u male. _ Dicia u pueta :
_ L’omu chì viaghja senti
_ In aria tanti spaventi
_ Chì s’arreghje per momenti,
_ Pinzere
_ Di vedesi cumpariscia
_ Indù la vadina piscia
_ Quellu chì tantu lu miscia
_ Mazzere,
_ O, franchendu u pozzu tondu
_ Chì li pare senza fondu
_ Affacca u so capu mondu
_ A sdreia ;
_ O l’acciaccatore ostile
_ Chì ùn teme schjoppu nè stile,
_ È di paura sottile
_ Vi leia…

Quand’è tù passi oghje per sti rughjoni è ch’è tù vedi pelle di cignali appese à un castagnu, ùn ti ne fà. Sò solu cacciadori chì azzinganu l’inviglia è a ghjelusia di e sucetà opposte. Ma hè forse dinù una scunghjura, una preghera, per alluntanà u vechju mazzeru.

Ti aghju fattu scuntrà creature singulare. Per finì stu viaghju, senti torna dui raconti chì toccanu à esseri strani. L’Arme di a Corsica riprisentanu dui giganti, divinità di u mare (un pezzu di curallu in manu) è di u celu (ale). Si vede ancu una testa mora è una curona. U misteru di a nostra bandera, ùn ci hè ancu nisunu chì u ci hà pussutu spiegà. Ma qualchì brusgiulu di risposta l’avemu sempre. Dopu à u Diluviu, u primu rè di Corsica hè statu Phorcys. U so regnu hà duratu trenta trè anni. Phorcys, secondu Homère, hè stu vichjone chì cumanda à u mare. A Gorgona Medusa hè una di e so figliole. Hè ella chì diventa regina di Corsica durante vint’ottu anni, dopu à a morte di u babbu. Quandu chì Persée a tomba è ch’ellu porta u capu à a dea Athéna, cascanu in mare gocce di sangue. Stu sangue si cambiò in curallu. Serebbi forse quì una chjave di l’origine di a bandera corsa. Una donna per a testa mora, un ghjuvellu (cullana di perle), una curona, duie divinità marine, un pezzucciu di curallu… Ne ci vole pocu per creà un mitu. U Babbu di a patria ci avia forse pensatu.

L’altru racontu tratta di u Cantu Dece di l’Udissea di Homère :

« Durante sei ghjorni, sei notte, navighemu senza piantà. Tocchemu, u settimu, u paese Lestrygon. Entrimu in stu portu bellu cunnisciutu da i marinari : un doppiu elpale, à tagliu è senza incrinatura, si alza à l’intornu, è dui capi allungati, di fronte davanti à l’entrata, stringhjenu a bocca. A mo flotta ci entre è và sin’à in fondu…Solu, mi stò à u fora cù u mo vascellu neru ; sottu à u capu di l’entrata, mettu l’amarra in rocca : bestiame o umani, ùn si ne vede ; ùn cullava di terra, in u luntanu, chè un fume. À chì manghjadori di pane appartene sta terre ? »

Ulisse hè in Bunifaziu, cità di u rè Antiphatès u Lestrygon. A trappula si hà da chjode nantu à sti disgraziati. « Menu omi chè giganti », i cumpagni di Ulisse si facenu compie da a u furore di st’abitanti chì distrughjenu ondeci di e dodeci nave lampendu da quassù, petronculi nantu. U portu si cambia in una spezia di cimiteriu marinu. Solu u battellu di Ulisse si franca di a distruzzione è si direge versu l’isula di Circé. I grechi anu da serve di ripastu à stu populu titanescu ostile, chì ùn apre e so porte à u strangeru errante, à u viaghjadore.

Stu viaghju ùn hè finitu. Preferiscu pensà ch’ellu ùn face chè principià. Ùn hà bisognu di esse longu cum’è l’epupea di Ulisse. Ch’ellu ti porti solu luntanu di l’alienazione, di u sangue, di a guerra, di a maladia, di a scimità. Ch’ellu ti porti versu a pace di l’omu, versu l’amore è a fraternità. Ch’ellu ti porti versu i chjassi sicuri chì escenu da u bughju, da l’oscurità. Ch’ellu ti porti versu u sapè è a cunniscenza, ch’ellu ti porti ind’è l’Altru. L’Altru ch’è tù ùn cunnosci ancu, l’Altru ch’elli dicenu pessimu, l’Altri ch’elli prisentanu udiosu. È soprattuttu, soprattuttu ch’ellu ti ghjunghi torna in casa toia, per ch’è tù possi cuntà ciò ch’è tù averai vistu durante quellu viaghju è trasmette lu à quelli chì forse un ghjornu, marchjendu in i to passi, feranu a so strada propia.

{ {{PIERRE-JOSEPH FERRALI}} }

{Riferenze bibliugrafiche}

· Max Caisson. Mots et mythes, Essais sur le sens des traditions corses.

· Georges Ravis-Giordani. Bergers corses : les communautés villageoises du Niolu.

· Gaston Bachelard. La psychanalyse du feu.

· Gaston Bachelard. L’eau et les rêves, Essai sur l’imagination de la matière.

· Roccu Multedo. Le « mazzerisme » et le folklore magique de la Corse.

· Cahier d’Anthropologie n°1, U Fucone. Museu di a Corsica.

· Cahier d’Anthropologie n°5, La griffe des légendes. Museu di a Corsica.

· Henri Raulin et Georges Ravis-Giordani. Collection L’architecture rurale, Corpus des genres, des types et des variantes : Corse

· La Corse : Une île-montagne au cœur de la Méditerranée. Sous la direction de Alain Gauthier.

· Encyclopédie Bonneton : Corse

{ {{Cliquez sur les photos pour les agrandir.}} }

{ {{les photos suivantes n’ont pas fait l’objet d’un commentaire particulier.}} }

Commentaires

norbert | 18/08/2007 - 21:49 :
Chi piacè di leghja i vosci filari... Da veru sapeti scriva ma quissa à sepeti par forza è po cunisciti mondi cosi è quissa à sapeti indino... No à dillà franca, cio chè vi vuliu di hè chè ci hè calcosa chi si ni scapa in i vosci parolli, calcosa chè scontru di tantu in tantu è chi si chjama: puisia. V'aghju scopru stamani è aveti missu lumu in sta santa ghjurnata. A sapeti, par mè leghja puisia hè una furtuna è a voscia scrittura ùn mi po sbaglià. E po ci hè un antra cosa: cio chè vo diti di u principiu di a Corsica mi tocca. A sapeti parchi ? Aghju scrittu una puisia chi s'assumidda com'è una suredda à i vosci parolli. Un sarani miraculi ? Ci hè a stessa manera di parlà , u stessu muscu , a stessa ochjata versu i cosi.... Amicizia à vo Norbert Paganelli

Connexion utilisateur

CAPTCHA
Cette question sert à vérifier si vous êtes un visiteur humain afin d'éviter les soumissions automatisées spam.

Pages